Dincolo de perfectiune

***

- Hei Carla! Carla...
Am privit surprinsă în dreapta mea spre direcţia de unde mă auzisem strigată de o voce ce-mi părea cunoscută, dar... încă nu realizam de unde.
M-am oprit, şi am recunoscut-o.
Trecuseră aproape cincisprezece ani de când nu o mai văzusem şi totuşi chipul ei părea neschimbat. Era doar un pic mai plinuţă, părul roşcat altă dată, acum era negru ca pana corbului, însă surâsul ei rămăsese acelaşi. I-am răspuns instantaneu cu un surâs.
- Nu se poate! Chiar tu eşti!
- M-am schimbat aşa mult?!
- Nu! Chiar deloc! Nu pot să cred... Ce surpriză! Aproape incredibil!
Ne-am îmbrăţişat bucuroase la fel ca în vremea studenţiei. Timpul părea a fi iar o iluzie pierdută pe aripa unui vis. Parcă cei cincisprezece ani nu fuseseră decât o zi. Parcă ieri o îmbrăţişasem ultima oară când ne luam la revedere după o ultimă şuetă şi o ultimă cafea. De-atunci se evaporase din viaţa mea. O sunasem în zadar, iar după câteva luni de tăcere o căutasem acasă. Mi-era teamă să nu fi păţit ceva. O doamnă între două vârste îmi deschisese uşa în locul ei şi îmi spusese că locuia în acea casă de două luni, de când o cumpărase de la domnişoara roşcată care nu-şi lăsase nici o adresă, nici un număr de telefon, nimic, ca şi cum ar fi fugit de ceva, sau de cineva.
Am plecat tristă şi descumpănită. Doar bătrânii tei îi ştiau secretul, însă parfumul lor tăcut se risipise şi el, în urmă cu câteva luni.
Din acea zi de început de noiembrie şi până azi nu o mai văzusem pe draga mea prietenă şi colegă de an, de seminar şi de bancă de la Facultatea de Drept. Terminasem facultatea şi o dată cu ea şi acea prietenie ce în opinia mea n-ar fi trebuit să se termine. M-am întrebat de nenumărate ori de ce. Abia acum aveam să primesc un răspuns.
- E o minune că te-am întâlnit acum... Tocmai acum... M-am gândit mult la tine în ultimele zile, spuse ea.
- Şi eu m-am gândit la tine, vrând-nevrând. Cred că ţi-ai dat seama de ce...
- Ştiu. Se însoară. Paul se însoară.
- Da şi... am văzut că...
- Dar spune-mi de tine, Carla! Ce mai faci? Parcă a fost ieri...
- Sunt multe de spus.
- De acord. Cu ce-ai venit până aici?, mă întrebă ea privind căruciorul meu plin de cumpărături. Eram într-un mare supermarchet aflat la margine de oraş. Puţini erau cei care veneau acolo cu altceva decât maşina personală. Drumul lung nu merita făcut dacă nu-ţi umpleai „coşul”, însă „coşul” prea plin nu putea fi dus acasă cu mijloace de transport în comun. Iar „coşul” ei era la fel de plin ca şi al meu.
- Cu maşina, desigur...
- Eu am venit cu autobuzul şi aveam de gând să iau un taxi, îmi spuse ea.
- Minunat! Te duc eu? Abia avem ocazia să vorbim. - O.K. Mulţumesc...
Am constatat cu plăcere că locuiam destul de aproape. Şi totuşi deşi aflate la 10 minute de mers pe jos fusesem la... 15 ani distanţă. Ne-am urcat în maşină, dar n-am lăsat tăcerea celor 15 ani să se instaureze. Părea că ieri ne spusesem „pa”.
- M-am gândit la tine când am văzut ştirea că divorţează. M-am gândit şi acum... când am văzut că se însoară... cu alta. Dar înainte de asta, ai face bine să-mi spui unde şi de ce ai dispărut acum 15 ani! M-am simţit efectiv părăsită!
- Ştiu. N-a fost corect din partea mea. Îmi pare rău, iartă-mă.
- Nu e vorba de iertare... Între prieteni nu se pune problema... Sau poate am fost doar colege?
- Dacă am fi fost doar colege dragă Carla, nu mi-ai fi pus această întrebare, iar eu nu mi-aş fi cerut iertare. Cu siguranţă meriţi o explicaţie şi... sper să mă înţelegi. Are legătură cu Paul.
- O... Nu ştiu cum, dar prietenia noastră întotdeauna a avut o legătură cu Paul.
- Aha... Doar ai fost unica mea confidentă. Tu ştiai tot. Ştiai şi să-mi ghiceşti gândurile şi zilele când mă întâlneam cu el. Stiai înainte de a-ţi spune.
- Scuză-mă, dar în zilele alea aveai o expresie angelică sau mai bine zis păreai coborâtă din Rai. Arătai diferit după ce te întâlneai cu el. Erai strălucitoare. Acum ştiu şi de ce! Iubirea e lumină!
- Atunci poţi să-mi spui şi de ce acum nu mai simt nimic pentru el? Unde s-a dus lumina aia, iubirea aia... Unde?
- Nimic? Hm... Ştii ceva? Sunt psiholog şi maestru reiki, dacă aş analiza poate că ţi-aş putea spune. În general sentimentele nu mor...
- Psiholog? Vrei să spui că... tu...
- Da. Eu sunt, nu alta! Colega ta de la Drept. Totuşi acum câţiva ani mi-am dat seama că nu e prea târziu să aleg drumul care îmi place cu adevărat. Dreptul mi-a plăcut doar în teorie, dar practica mă omora pur şi simplu. Şi asta nu era nici glumă, nici o vorbă zisă aiurea. Simţeam că-mi irosesc viaţa. Când am început să fac reiki, modul meu de a vedea lumea şi viaţa s-a schimbat. Am început să văd adevărul, să cred că totul e posibil. În plus de asta... şi eu am trăit o poveste de iubire sau o iubire de poveste. Toate astea m-au ajutat să mă schimb, mai bine zis să mă cunosc mai bine, să devin eu însămi.
- Super... Şi mie îmi plăcea psihologia, ştii asta, dar uite că nu m-am gândit că e posibil să-mi schimb drumul! A doua facultate...
- Şi ce faci acum?
- Eu lucrez la o firmă mare, ca avocat.... Sunt măritată, n-am copii, încă. Îmi iubesc soţul. Am lucrat pentru o ambasadă, dar din cauza unuia care se cam lua de mine, am plecat şi... în rest... asta e viaţa. Am călătorit mult...
Tăcu câteva clipe.
- Ce-ţi lipseşte?
- Ce?!?
- Asta simt. Simt ce simt ceilalţi, uneori văd scene întregi din viaţa altuia, frânturi de viaţă, pot să determin sincronicităţi, ţi-am spus nu sunt doar psiholog, ci şi maestru reiki, iar reiki îţi deschide porţi înspre... lumi subtile. Ba mai mult, am avut câtiva învăţători spirituali deosebiţi... Nu mă dau mare, vreau doar să spun că m-am schimbat. Am devenit aşa cum mi-am dorit întotdeauna. Acum sunt eu însămi!
- Eşti perfectă!
- Nu... asta nu.
- Nu ştiu ce eşti, dar ştiu că ai dreptate. Tu încă de acum 15 ani mă citeai foarte bine. Dacă te-ai perfecţionat... atunci înseamnă că doar puţine lucruri mai îţi pot fi ascunse.
- Cam aşa ceva! Glumesc... Sunt unii mult mai buni ca mine! Fiecare cu harul şi cu darul lui...
- Deci ai dreptate. E cum ai spus. Dar nu ştiu ce răspuns să-ţi dau. Ştii când am dispărut din viaţa ta de fapt fugeam de Paul. Vroiam să rup orice legătură cu tot ce îmi amintea de el. Casa unde ne întâlnisem, oamenii, adică tu, pentru că am ştiut să-i păstrez taina. Doar tu şi Ana...
- Ana ştia !
- Da... Din păcate...
- Ce vrei să spui ?
- Nimic... ea, m-a cam trădat. Dar totuşi cred că am fost o amantă perfectă pentru un politician ca el.N-am făcut dezvăluiri despre relaţia noastră. Deşi „amantă” nu e termenul potrivit. Asta ziceam atunci, asta spun şi acum. În schimb mă destăinuiam numai paginilor albe ale jurnalului meu. Puţin a lipsit să-l pun pe foc înainte de a mă muta. Plecam la bloc şi acolo nu aveam sobă. Dar... ceva m-a oprit. Şi cred că am făcut bine. Când am văzut că divorţează m-am bucurat. Pentru el, desigur! Am fost tentată să mă duc să-l felicit că în sfârşit a învăţat ce-nseamnă curajul. Apoi... ceva m-a oprit... Poate pentru că sunt măritată, poate pentru că am aflat că divorţa pentru una... Nu ştiu...
- Înţeleg. Dar ştii? Te-a aşteptat. Ar fi vrut să te duci.
- Simţi tu asta?
- Da.
- Am visat asta. Atunci. Dar am crezut că... e o dorinţă a mea.
- Poate a fost şi asta.
- Poate... Stai... Am ajuns. Acolo stau eu. Aş vrea să ne vedem. Să vorbim...
- Mâine eşti liberă? E sâmbătă.
- Da. Soţul meu e plecat pentru cinci zile la un curs în Germania.
- O.K. Te invit la mine. Uite cartea mea de vizită. Cred că poţi să ajungi şi pe jos dacă vrei...
- Aşa am să fac. O Carla... Îţi mulţumesc că m-ai adus până aici. Maşina mea e în service. Am avut un accident uşor. M-a acroşat unul. Ştiam că asta e un semn. Tu m-ai învăţat să cred în semne. A fost aşa, fiindcă în seara aia am aflat că Paul va avea un copil. Iar azi în ziua dinaintea cununiei lui... hm... te-am întâlnit pe tine. Ciudata e viata.
- Vino... să descifrăm toate misterele astea! Pe la unspe jumate e bine?
- Abia aştept, spuse ea, îşi luă toate sacoşele din portbagajul meu şi cu un zâmbet mă mai privi o dată admirativ şi... se îndepărtă, cotind-o pe aleea ce ducea spre casa ei.


***


Priveam cum nori mari, coloraţi în toate nuanţele de gri aleargă pe cer, parcă prea repede faţă de mărimea şi greutatea lor aparentă. Fulgerele ce se năşteau din aceşti nori, străluceau sublim pentru câteva clipe, apoi dispăreau undeva între pământ şi zare. Întotdeauna mi-a plăcut ploaia, dar cu condiţia să o privesc de la fereastra casei mele.
Alesese Dumnezeu o zi ploioasă pentru întâlnirea cu fosta mea colegă şi prietenă, care era probabil în drum spre mine.
În câteva minute soneria de la uşă mă anunţă că sosise.
- Ce bine că am ajuns înainte să se dezlănţuie furtuna!
- De acord cu tine, am zis şi ne-am îmbrăţişat. O să fie o furtună pe cinste!
- Şi mie îmi place, numai să nu fiu pe stradă...
- Hai ca am făcut o cafea bună, ca pe vremuri.
- E drept, la tine am băut cele mai bune cafele!
Se aşeză pe canapea studiind discret camera mea mare şi tresărind la tunetul ce zgâlţâi casa din temelii. Ne-am privit în ochi şi am înţeles că are multe de spus, că întâlnirea noastră nu e întâmplătoare.
- Uite... Am adus asta, spuse ea punând pe masă o pungă cu un conţinut misterios.
- Dar nu...
- Nu e un cadou. Aşa că nu-mi spune „nu trebuia”. E jurnalul meu din vremurile alea. Nu ştiu de ce am simţit nevoia să-l iau cu mine, să ţi-l arăt şi să te întreb ce e mai bine să fac cu el. Mai ales acum, că eşti psiholog şi maestră...
A scos din sacoşă un dosar gros şi mi l-a întins. Era atât de directă, atât de sinceră şi fără introduceri inutile, aşa cum o ştiam din totdeauna.
- Jurnalul tău?!
- Din vremea studenţiei. A studenţiei noastre.
- A primei mele studenţii... Mă faci să mă simt... straniu. Vrajă, melancolie, bucurie, tristeţe... O Doamne... Când au trecut atâţia ani!
- Crede-mă Carla, nici eu nu ştiu cand si cum. Totuşi mă simt la fel de tânără.
- Şi eu.
- Ai rămas neschimbată...
- În aparenţă da, am spus şi am luat o gură din cafeaua caldă şi aromată. În esenţă sunt neschimbată, totuşi din avocat am devenit psiholog, din ignorantă am devenit o cunoscătoare a multor taine ale acestei lumi. Dar sunt tot eu, te asigur. Adevărul e că de-abia acum sunt cu adevărat eu. M-am regăsit. Şi e aşa bine....
- Spune-mi despre reiki...
- Mai târziu, mai bine spune-mi tu despre tine. Unde ai plecat atunci şi de ce ?
Ploaia se dezlănţui şi ropotul ei cadenţat se auzea bătând în geamuri. Câteva secunde nu se auzi decât glasul ei ritmic şi furtunos.
- Da... Ce e mai straniu e că nu-mi mai pasă de povestea asta. Şi totuşi simt nevoia să vorbesc despre ea. De ce?
- E firesc. Abia după ce vei vorbi despre ea, poţi spune din toată inima că te-ai eliberat, că nu-ţi pasă. Crede-mă. Şi nu vorbesc despre psihanaliză, doar despre nevoia de a împărtăşi.
- Se pare că de-aia ești psiholog. Ştii tu mai bine.
- Când pictezi un tablou minunat, oricât de mult ţi-ai spune că e al tău şi nu doreşti să-l vadă nimeni, în adâncul sufletului tău ştii că te-ai bucura dacă un trecător indiscret ar arunca o privire pe fereastra casei tale şi... ar zări tabloul. Bucuria ta ar fi împărtăşită...
- Just. Numai că acel trecător să nu fie dintre cei care mi l-ar putea fura, strica, murdări...
- Chiar şi aşa, ar fi mai mult decât să-l priveşti singură. Să nu ştii niciodată care e adevărata lui valoare. Iar asta nu poţi sa ştii care este, decât dacă îl arăţi şi altora.
- Nu mă mai contrazic cu tine. Ai dreptate... De fapt, cred că de-asta ţi-am adus jurnalul.
- Înţeleg... Scrie acolo şi de ce te-ai mutat, de ce ai fugit, de ce...
- Nu. Dar am să-ţi spun acum. Am fugit de tine pentru că... vroiam să nu mai văd deloc „tabloul” iubirii mele cu Paul. Şi nici pe cei ce făceau parte din decor. Sau pe cineva care mi-ar fi putut spune că e un tablou frumos sau urât, că trebuie să-l las acolo unde îi e locul, ori să-l arunc într-o groapă de gunoi. L-am dat jos de pe perete şi am vrut să uit de existenţa lui. El m-a părăsit şi am crezut că am să mor... Că n-am să mai iubesc niciodată... Dar nu vroiam să mor. Vroiam să încep o nouă viaţă. Credeam că e suficient să schimbi decorul.
- Uneori e necesar să faci asta, dar rareori e şi suficient. Nu doar decorul trebuie schimbat.
- Vroiam să nu împărtăşesc cu nimeni durerea mea. Să rup legăturile cu... trecutul. Credeam că dacă nu privesc într-o direcţie, tot ce-a fost acolo dispăre. Cam greu, când el ca persoană publică apărea la TV destul de des. Dar... de fapt.... schimbam postul... si apoi tot eu, deseori reveneam la el, pentru că pur şi simplu nu puteam altfel. Deci mă consideram nedreptăţită, eu îl vedeam pe el, da’ el pe mine nu! Ce vrei... Aveam 25 de ani!
- E de-nţeles... Tu ţi-ai ratat iubirea. Eu mi-am ratat cariera şi amândouă credeam că asta asa o sa ramana, o viaţă. Şi eu m-am înşelat, ca şi tine. Dar acum lucrurile s-au remediat. Te inteleg, când eşti studentă şi eşti îndrăgostită de un politician atât de... discutat, dorit şi hulit, sigur că nu e uşor.
- Da. Dar... Ştii, eu acum când rana despărţirii s-a vindecat, spun ca-n cântecul ăla al lui Edith Piaff, „ je ne regrette rien”...
- O... Ar fi şi culmea! Câte n-ar fi vrut să fie în locul tău!
- Sincer? Ştiu că au mai fost şi altele... Nu ştiu cât de fidel mi-a fost. Dar nu contează.
- Zvonurile... în general trebuie ignorate. Cu siguranţă soţiei lui nu i-a fost fidel, şi... cu siguranţă te-a iubit. Într-un fel şi-a riscat cariera venind la tine, pe strada cu tei.
- Da... A fost văzut!
- Mi-ai spus de-atunci! Nu poţi spune că nu te-a iubit. Când un politician vrea să devină preşedinte şi vine să-şi întâlnească iubita într-o casă obişnuită de pe o stradă banală, nu poţi spune că nu iubeşte... Mai ales în acele vremuri când judecata oamenilor se baza pe o moralitate ieftină şi pe aparenţă... mai bine zis falsitate, care apăra o realitate urâtă. Realitatea unei căsnicii moarte... Te-a iubit!
- Da. Dar nu pot spune unde e azi iubirea aia pe care o credeam infinită, unică, de nedescris.
- Draga mea... Iubirea in sine, e întotdeauna infinită, unică şi de ne descris. Relaţiile sunt întotdeauna trecătoare. Oamenii nu sunt perfecti...
- Pentru că o relaţie ţine atât cât partenerii au ceva de învăţat din ea, cât acea relaţie îi ajuta să evolueze. Atât.
- Deci, dacă unii sunt în armonie nu mai pot sa traiasca împreună?
- Nu! Nu despre asta e vorba. Indiferent cât de bine se înţeleg cei doi, scopul oricărei relaţii, ca de altfel scopul oricărei întâmplări, e evoluţia spirituală. Dacă omul învaţă ceva din acea relaţie sau dintr-o întâmplare, atunci el evoluează şi urcă pe o treaptă mai sus. Dacă din ceva omul refuză să înveţe, să evolueze, să se schimbe, atunci i se va da altă cale pentru a înţelege acel lucru, acea lecţie, până când în sfârşit, o învăţa.
- O... acum a vorbit maestra! Ştii multe.
- Se poate... Dar ştiu că mai am destule de învăţat. Nu detin adevarul absolut.
- Atunci spune-mi, de ce nu-l mai iubesc pe Paul?
- Ţi-am spus. Pentru că ţi-ai învăţat lecţia.
- Şi anume...?
Ai avut curajul să iubeşti un om ca el. Chiar dacă iubirea te alege ea pe tine, totuşi tu ai avut curajul să-ţi urmezi visul. Şi mai ales ai avut curajul să ierţi, să taci şi să mergi mai departe...
- Care a fost lecţia lui atunci?
- Ştii asta la fel de bine ca mine.
- Bănuiesc... Sau mai bine spus, am o părere!
Am privit-o zâmbind. Îi citeam gândurile şi ştiam că ştiuse încă de acum cincisprezece ani care a fost lecţia lui Paul şi de ce n-a reuşit să-şi împlinească visul de a fi preşedinte. Într-un cuvânt era vorba despre...
- Curaj... Curajul de a fi el însuşi, a spus ea.
- Vezi că ştii! Frica e duşmanul cel mai de temut al omului. Paralizează nu doar fiinţe, ci şi destine...
- Crezi că ar fi putut ajunge preşedinte dacă nu se despărţea de mine înainte de alegeri?
- Da. Cu siguranţă da, dar nu la acele alegeri ci la următoarele. Iubirea l-ar fi făcut invulnerabil. Înţelepciunea ta l-ar fi ajutat. Îngerii i-ar fi fost aproape. Toate astea l-ar fi schimbat şi i-ar fi schimbat soarta. Ar fi fost el însuşi.
- O Doamne... Nu ştiu ce să cred! Asta vezi tu? Adică e o variantă de viitor?
- Aha...
- Deci de-abia acum, el şi-a învăţat lecţia curajului! Dar cu toate astea nu o să mai ajungă preşedinte...
- Nu. Dar, e împăcat cu viaţa lui. Mulţumit, liniştit... Şi-a acceptat viaţa aşa cum e. Învăţarea e scopul vieţii, nu gloria. Şi acum ştie şi el asta.
- Dar lecţia mea... pe lângă ce mi-ai spus, simt că mai e ceva.
Am început s-o scanez. Era mult mai confuză ca Paul. La ea pe lângă curaj, mai erau câteva lecţii pe care le învăţase în alte circumstanţe, ca şi el de altfel. Lecţia iertării, lecţia acceptării unei sorţi diferite de cea visată, chiar dacă ar fi ajuns soţie de preşedinte ar fi avut aceeaşi lecţie. Nu s-ar fi împăcat cu acel gen de viaţă, cu obligaţiile protocoalele şi diplomaţia necesară unei soţii de preşedinte, dar... ar fi învăţat să le accepte, aşa cum acceptase şi acum anumite lucruri ce nu erau pe placul ei şi pe care le întâlnise vrând nevrând în meseria ei de avocată. Lecţia e tot una, indiferent de întâmplările vieţii. Numai că uneori aceste întâmplări te pot face fericit, alteori... ba. Ea învăţase aceste lecţii fără să conştientizeze că sunt lecţii, ci doar s-a familiarizat cu anumite lucruri şi acum le consideră fireşti. Nu se mai străduie să accepte, să lupte, să fie îndrăsneaţă... să iubească fără pretenţii... Toate aceste calităţi spirituale fac parte acum din structura fiinţei sale. Acceptarea voii divine combinată cu lupta şi curajul, iubirea, generozitatea, dăruirea, fac din orice om un maestru, fără iniţieri şi fără diplome, numai să fie făcute cu înţelepciune...
- Mă laşi să-ţi citesc jurnalul. Dacă mi l-ai adus... Am să-ţi spun după aceea ce cred eu în privinţa asta. Despre lecţiile tale de viaţă...
- Bine, cum vrei! Sunt aşa greu de... „citit”?
- Eşti o fiinţă deosebită, complicată... cu multe calităţi.
- Şi defecte.
- Binenţeles... Toţi avem şi defecte. Dacă am fi perfecţi, ne-am teleporta instantaneu în Rai. Dar mai avem de lucru aici pe Pământ, cu noi înşine, şi... uneori cu ceilalţi.
- Bine citeşte-mi jurnalul şi spune-mi ce crezi. Nu ştiu de ce am simţit nevoia să ţi-l aduc, dar... mi-am ascultat vocea interioară.
- Da. Întotdeauna ea spune adevărul... chiar dacă nu-i înţelegem rostul şi sensul de la început. E bine s-o urmăm.
Am continuat să discutăm depănând amintiri, călătorind din trecut în prezent sau invers, printre vise şi zâmbete, printre regrete şi speranţe împlinite, privind stropii de ploaie ce se striveau de geam, ploaie care se oprea doar pentru a începe apoi mai furtunos.
A plecat târziu, când întunericul începuse să se împletească cu lumina şi s-o estompeze încet, împrumutând de la mine o umbrelă pe care avea să mi-o aducă peste o săptămână când, după ce îi voi citi jurnalul, voi înţelege adevăratul mesaj al vocii ei interioare ce o îndemnase să mi-l încredinţeze.


***


Mi-am dat seama că jurnalul ei, e mai mult decât un jurnal, că în acele pagini îngălbenite de vreme era cuprins spiritul acelor vremuri schimbatoare din anii 90, spiritul studenţiei noastre, sufletul viu al acelui timp plin de farmec. Şi... sufletul ei, întreg.
Pentru o clipă m-am întrebat dacă povestea ei de dragoste cu celebrul politician a existat cu adevărat. Părea o poveste de vis... Părea o iubire ireal de frumoasă, romantică... cu aşteptări, cu speranţe, cu mult prea puţine întâlniri, dar un charm ce puţine iubiri l-au trăit.
Printre nenumărate ploi şi lumânări parfumate i-am citit povestea, iar prin empatie am trăit alături de ea totul. Era un tablou frumos şi aparte, un tablou care nu trebuia să rămână vazut doar de câteva perechi de ochi, ci trebuia expus pentru a fi admirat de toţi. Aşa mi-a spus Creatorul.
Pot spune că în acea iubire am descoperit lumina... Lumina ce nu trebuie ţinută sub obroc.
Şi-atunci i-am propus să-l publice.
N-a vrut.
Atunci i-am propus să facem din el o carte.
A spus da.
De fapt spera să-i propun asta... mi-a marturisit, zâmbind fericită. I-am spus, mai în glumă mai în serios, că o să fac din ea un „best-seller”. Mi-a spus că nu ţinea neapărat să devină aşa.
Atunci, am avut curajul să încep. Să scriu povestea ei, care se împletea într-un fel şi cu povest ea mea. Şi atunci am început să scriu în numele tuturor iubirilor interzise, în numele luptei cu falsitatea şi cu ultimele aparenţe ce frica mai încearcă să le menţină acum, într-o lume în schimbare în care încet, încet, cu toţi ne vom da seama că a fi tu însuţi, sincer si liber, in acord cu vocea prorpiului suflet, e unicul lucru ce ni-l pretinde Creatorul.
A trăi dincolo de o falsă moralitate, înseamnă a trăi cu demnitate. A avea curaj e singura cale ce duce la împlinire. A nu trăi în minciună înseamnă doar a întinde mâna şi a aprinde lumina, lumina adevărului tău, acea lumină care te scapa de umbre şi te face fericit.
A... era să uit... M-a rugat să schimb numele personajelor. Nu prea am fost de acord, dar totuşi am facut un compromis, care sper eu... va fi mulţumitor.
......................................................................

Bine ai venit!

Știu ce cauți! Cauți comoara din tine. Știi ceva? Eu știu că o vei găsi. Dacă ai ajuns până aici, ești pe drumul cel bun. Mai mult de atât, eu îți pun la dispoziție hărțile potrivite, ce îți vor arăta calea spre țel. Ceea ce trebuie să faci este să mergi înainte, cu hotărâre, cu răbdare, cu încredere și voioșie. Trebuie să mergi savurând drumul, și bucurându-te de clipă. Vei găsi aici tot ce trebuie să știi pentru a păși pe căile vieții într-un mod ascendent, liber de prejudecăți, de temeri, sau neîncredere. Vei urca trepte spirituale și vei dobândi capacitatea de a te înțelege pe tine și lumea în care trăiești, viața și legile sale. continuarea AICI

Toate cele 5 carti la 100 lei!

PROMOȚIE! Toate cele 5 cărți 100 lei, plus transportul.

Prin Poșta română 15 lei - cu ridicarea pachetului de la poștă, sau prin FAN Courier - prețul fiind cel practicat de FAN Courier în funcție de zonă - caz în care cărțile vi se aduc acasă.

Comandați AICI - vă rugăm mentionați pe lânga NUME, ADRESA și NUMĂRUL DE TELEFON.

Despre mine

De când mă știu am fost atrasă de misterul creației, am vrut să aflu, să știu, să cunosc, sau poate doar… să-mi amintesc ceea ce oricum sufletul meu știa.
Copil fiind, priveam în depărtări înstelate căutând parcă ceva nenumit, ceva ce-mi putea oferi libertatea și bucuria dorită. continuarea AICI

Program cursuri reiki si seminarii

MOMENTAN NU SUNT CURSURI!

Detalii despre cursurile de REIKI USUI.
Detalii despre cursul de KARUNA REIKI.
Detalii despre SEMINARII.

De ce sa faci reiki?

Pentru că funcționează chiar și în condițiile în care tu... ești... „pe avarie”, sau te-ai îndepărtat de lumină, cu sau fără voia ta. Și tocmai în astfel de momente ai nevoie de puțin ajutor... venit din lumină. continuarea AICI

Codul secret al amerindienilor

Am ales să public acest text, pentru cuvintele înțelepte cuprinse în el. În opinia mea acest “COD AL AMERINDIENILOR”, indifernt cine l-ar fi scris și care ar fi vechimea lui reală, cuprinde sfaturi înțelepte și reflectă adevărul. Acel adevăr după care mă ghidez si eu deseori în viață și pe care îl recomand tuturor. Nu știu cine este autorul, dar știu că acel autor este ghidat de cunoaștere spirituală și iubire. Deseori viața mi-a spus: Dumnezeu este simplitate și viață. continuarea AICI

Terapia iertarii - metoda Kahuna

In urma cu doua decenii, un psiholog hawaiian surprindea lumea stiintifica cu ceea ce am putea numi, pe buna dreptate, un miracol. Spitalul de Stat din Hawaii se confrunta in acel moment cu probleme deosebit de grave in sectia bolnavilor psihici care comiseseră continuarea AICI

Din tainele vietii...

In fine, a treia si cea mai infricosatoare judecata are loc cand s-a terminat ciclul, pentru care a venit o entitate la scoala planetei noastre. Ea are loc aproximativ dupa 26.000 de ani de existenta pe acest glob. Pe parcursul celor 26.000 de ani, entitatea spirituala si-a dus existenta cand pe pamant ca om trupesc, cand in Cer, ca om ceresc sau duh spatial. In scurgerea acestui timp, omul a trait sute si mii de vieti. continuarea AICI

Binecuvantare

Binecuvantat fii Tu Doamne… si binecuvantate fie fiintele, creatiile Tale.

Binecuvantat fie Cerul… si binecuvantat fie Pamantul.

Binecuvantat fie Soarele si binecuvantata fie Luna… si fiecare zodie pusa de Dumnezeu pe instelatul Cer. (continuare)